Izolați de a-normalitate

Un prieteni mi-a prezentat recent unul din serialele ”Izolați în România”. M-am uitat puțin, și n-am știut ce sentiment ar trebui să mă cuprindă: milă și compasiune pentru acei bătrânei viețuind la distanță de orașe, sau admirație că se mai poate trăi astfel, într-o lume a vitezei și mișcării permanente?

Serialul pare să încline balanța către prima variantă, însă eu n-am reușit să-mi însușesc viziunea lor. În parte fiindcă eu însumi, în tinerețe și nu numai, am bătătorit munții în căutarea unui moment de liniște și de regăsire. Și în parte fiindcă astăzi, locuind în oraș, îmi dau seama cât de adevărate și necesare erau căutările din tinerețe. Deși oferă un confort evident, zbuciumul care a ”rezultat” în orașe nu este ceea ce atrage sufletul cu adevărat.

Sigur, este trist că bătrâneii respectivi nu au ajutor de la cei mai tineri; este trist că unii dintre noi plecăm în altă țară în condițiile în care, cu puțină zbatere și mai multă hărnicie, am putea să ne facem și aici un rost frumușel, în mijlocul naturii / familiei / nației din care provenim; este trist să vedem școli / case / sate părăsite, și istoria vie intrând în conservare sub ochii noștri.

Dar să ne și întrebăm: care le-ar mai fi rostul acelor bătrâni, dacă i-am aduce la oraș? Constrângerea resimțită ar fi mai mare și, probabil, mai dureroasă decât dacă și-ar continua viața, ușoară-grea, între locurile și lucrurile printre care au crescut și în mijlocul cărora găsesc sens.

Leave a comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.