Tone de jucării. Mi-am zis odată că scot şi dau 90% din jucăriile care se află la noi în casă, din două motive: 1. Copiii vor aprecia ceea ce rămâne, şi vor avea simţul măsurii lucrurilor. 2. Părinţii vor fi deranjaţi (în mod benefic) din confortul gândului că dacă este plină camera copilului cu jucării, atunci îşi pot vedea liniştiţi de treburi în continuare, chiar şi atunci când s-au întors acasă.

Mai ales în primii ani, cred că resursa cea mai dorită de copil este prezenţa părintelui, deci timpul pe care-l petrecem cu el. Ca să-i arătăm o carte, ca să ne jucăm împreună. Mai târziu va fi şcoala, vor interveni prietenii, sportul, alte preocupări. Este mult să credem că avem 7 ani la dispoziţie pentru formarea caracterului unui copil (cei “7 ani de acasă”). În realitate, la trei ani poţi trage linia, la modul cel mai grav şi serios. De acolo încolo, corectezi pe ici pe colo, dacă ai noroc de un copil bun şi ascultător.

De aceea, nu trebuie să întoarcem complet spatele jucăriilor, dar să fim atenţi şi la timpul pe care-l acordăm pentru a relaţiona direct cu copiii. Dacă timpul acesta este mic, nici pretenţiile noastre de a influenţa viaţa copiilor noştri nu pot fi mari. Jucăria să fie mobilul, modul prin care, şi nu scopul, “salvarea” noastră. Aş investi cu mai mult drag în 2 jucării + 8 activităţi împreună cu copilul (teatru de păpuşi, muzeu, grădină botanică, barcă pe lac etc), decât 10 jucării mai mult sau mai puţin sofisticate, care să reducă bugetul activităţilor formatoare, petrecute împreună.