Nu se poate să trăiești acest moment fără puțină strângere de inimă. Iuliu și Tereza sunt în cls. a III-a și a II-a. și am discutat de ceva vreme acest subiect cu ei. I-am pregătit cum se cuvine, am ales un traseu care cuprinde doar treceri de pietoni semaforizate. Au un telefon la ei, este centrul orașului, deci totul ar trebui să fie ok.
Astăzi a fost ziua Z. Am încercat să-i ”filez”, dar am fost reperat! :-). Am simțit că le-am trădat încrederea. Am îndrugat ceva, le-am spus că treceam pe-acolo cu altă treabă (minciuni…), și ne-am despărțit. Până la urmă, au ajuns acasă cu bine. Însă pe drum, am primit de la Tereza două sms-uri concludente:
1. ”Tata sa stii ca nu mi-a placut ca ai venit dupa noi !!!”
și
2. ”Ce inseamna (singuri) daca tot ai venit dupa noi? :(”
Sigur, sunt multe pericolele de care încercăm să-i ferim. Contextul vieții la oraș, combinat cu lipsa grijilor economice face să întârzie momentul la care copiii ar trebui să-și asume anumite responsabilități. Pe de altă parte, experiența acestei zile m-a învățat că dorința lor de independență este mai mare decât își închipuie părinții! Cumva, acest lucru mi s-a întâmplat și mie. Când am fost lipsit de prezența și suportul imediat al părinților, au pornit în mine resorturi necunoscute, care m-au ajutat să mă definesc și să am un cuvânt de spus în situațiile trăite.
Momentul plecării trebuie pregătit din timp, fiindcă el oricum va veni. Snif, snif 🙂